Chemarea ingerului – Guillame Musso

Chemarea îngerului de Guillaume Musso

Uneori îngerii ne vorbesc în moduri neașteptate. New York, aeroportul Kennedy. În sala de așteptare aglomerată, un bărbat și o femeie se ciocnesc, își cer scuze, apoi fiecare își vede de drumul lui. Madeline și Jonathan nu se mai întâlniseră niciodată și n-ar fi trebuit să se revadă. Dar, ajunși la destinațiile lor, descoperă că au încurcat telefoanele mobile. Când îți dau seama de greșeală, sunt despărțiți deun ocean și de zece mii de kilometri: ea are o florărie în Paris, el se ocupă de un mic restaurant în San Francisco. Învinși de curiozitate, fiecare cercetează conținutul telefonului celuilalt. O dublă indiscreție și o revelație cutremurătoare: viețile lor sunt legate printr-un secret pe care-l credeau îngropat pentru totdeauna… Îmbinând în mod fericit o comedie romantică și un thriller captivant, Guillaume Musso construiește o intrigă care te va ține cu sufletul la gură și niște personaje de-a dreptul fermecătoare.

Citește chiar acum primul fragment sau comandă cartea Chemarea îngerului de Guillaume Musso cu o reducere de 50% doar pe Elefant.ro

____________*__________

***

1

Schimbul

„Există fiinţe al căror destin este să se întâl- nească. Oriunde ar fi. Oriunde s-ar duce. Într-o bună zi, se vor întâlni.“
Claude Gallay

New York

Aeroportul JFK

Cu o săptămână înainte de Crăciun

EA

— Şi după aia?
— După aia, Raphael mi-a dăruit un inel cu diamante de la Tiffany şi m-a cerut de nevastă.
Cu telefonul lipit de ureche, Madeline se plimba prin faţa pereţilor înalţi de sticlă care dădeau spre pistă. La cinci mii de kilometri depărtare, în micul său apartament din nordul Londrei, cea mai bună prietenă a ei asculta nerăbdătoare relatarea amănunţită a escapadei ei romantice în Big Apple1.
— Ai tras cartea cea mare! constată Juliane. Weekend în Manhattan, cameră la Waldorf, plimbare în caleaşcă, cerere în căsătorie ca pe vremuri…
— Da! zise Madeline, veselă. Totul a fost perfect, ca într-un film.
— Poate un pic prea perfect, nu? o tachină Juliane.
— Poţi să-mi explici cum poate fi ceva „prea“ perfect, doam- nă blazată ce eşti?
Juliane încercă să se corecteze cu stângăcie:
— Vreau să zic: poate c-a lipsit surpriza. New York, Tiffany, plimbarea prin ninsoare şi patinoarul din Central Park… E cam previzibil, cam banal!
Madeline contraatacă maliţioasă:
— Dacă-mi amintesc bine, când te-a cerut Wayne în căsătorie, tocmai se întorsese din pub, după o seară de beţie. Era îmbuibat ca o garnitură de metrou la ora de vârf şi s-a dus să vo- mite la toaletă chiar imediat după ce ţi-a cerut mâna, nu-i aşa?
— OK, ai câştigat manşa asta! capitulă Juliane.
Madeline zâmbi, apropiindu-se de zona de îmbarcare pentru a încerca să-l găsească pe Raphael în mijlocul mulţimii. La în- ceputul acestei vacanţe de Crăciun, mii de călători se îmbulzeau în aerogara care zumzăia ca un stup. Unii se duceau să-şi vadă familiile, în timp ce alţii plecau la capătul lumii, spre destinaţii paradisiace, departe de cenuşiul New Yorkului.
— De fapt, reluă Juliane, nu mi-ai zis care a fost răspunsul tău.
— Glumeşti? I-am zis că da, normal!
— Nu l-ai ţinut un pic pe jar?
— Pe jar? Jul’, am aproape treizeci şi patru de ani! Nu crezi c-am aşteptat destul? Îl iubesc pe Raphael, avem o relaţie de doi ani şi-ncercăm să facem un copil. Peste câteva săptămâni, o să ne mutăm în casa pe care am ales-o împreună. Juliane, pentru prima dată în viaţa mea, mă simt protejată şi fericită.
— Spui asta fiindcă e lângă tine, nu?
— Nu! exclamă Madeline, râzând. S-a dus să lase bagajele. Oricum, să ştii c-am vorbit serios!
Se opri în faţa unui chioşc cu ziare. Puse cap la cap, unele dintre cotidiene făceau portretul unei lumi în derivă, care-şi ipotecase viitorul: criză economică, şomaj, scandaluri politice, tensi- une socială, catastrofe ecologice…
— Nu ţi-e teamă că, alături de Raphael, viaţa ta o să fie pre- vizibilă? o provocă Juliane.
— Nu e un cusur! răspunse Madeline. Am nevoie de cineva puternic, de încredere, fidel. În jurul nostru, totul este precar, fragil şi nesigur. Nu vreau aşa ceva în familia mea. Vreau să mă-ntorc seara acasă şi să fiu sigură că găsesc calm şi linişte în căminul meu. Înţelegi ?
— Hm… făcu Juliane.
— Niciun „hm“, Jul’! Ieşi la cumpărături ca să-ţi găseşti rochia de domnişoară de onoare!
— Hm! repetă tânăra englezoaică, dar de data asta mai mult pentru a-şi ascunde emoţia decât pentru a-şi exprima scepticismul.
Madeline îşi privi ceasul de mână. În spatele ei, pe pistele de decolare, nişte avioane alburii aşteptau în şir indian pentru a-şi lua zborul.
— Bun, te las, avionul meu decolează la 17.30 şi eu tot nu mi-am recuperat… soţul!
Viitorul soţ… o corectă Juliane râzând. Când o să-mi faci o vizită scurtă la Londra? De ce nu-n weekendul ăsta?
— Mi-ar plăcea foarte mult, dar e imposibil: o să aterizăm pe Roissy foarte devreme. Abia o să am timp să trec pe-acasă să fac un duş înainte de deschiderea magazinului.
— Carevasăzică, nu şomezi!
— Am o florărie, Jul’! În perioada Crăciunului e cel mai mult de lucru!
— Încearcă măcar să dormi în timpul călătoriei.
— Bine! Te sun mâine! promise Madeline, înainte de-a închide.

*

EL

— Nu insista, Francesca, nici nu se pune problema să ne vedem!
— Dar nu sunt decât la douăzeci de metri de tine, chiar la baza scării rulante…
Cu mobilul lipit de ureche, Jonathan se încruntă şi se apropie de balustrada scării rulante. În josul scărilor, o tânără brunetă cu alură de madonă vorbea la telefon, în timp ce ţinea de mână un copil înfofolit într-o geacă de iarnă puţin cam mare. Femeia avea părul lung, purta nişte jeanşi cu talie joasă, o jachetă de puf strânsă pe talie şi nişte ochelari de soare cu rame mari, care, asemenea unei măşti, îi ascundeau o parte a feţei.
Jonathan îi făcu cu mâna fiului său, care îi întoarse timid salutul.
— Trimite-mi-l pe Charly şi dispari! ordonă el, iritat.
De fiecare dată când o zărea pe fosta lui soţie, îl cuprindea o furie amestecată cu durere. Un sentiment puternic, pe care nu-l putea controla şi care îl făcea în acelaşi timp violent şi deprimat.
— Nu poţi continua să-mi vorbeşti aşa! protestă ea cu o voce în care se simţea un uşor accent italian.
— Să nu-ndrăzneşti să-mi dai mie lecţii! explodă el. Ai fă- cut o alegere şi trebuie să-ţi asumi consecinţele! Ţi-ai trădat familia, Francesca! Ne-ai trădat, pe mine şi pe Charly.
— Nu-l amesteca pe Charly în chestia asta!
— Să nu-l amestec pe Charly în chestia asta? Dar nu el plă- teşte oalele sparte? Din cauza escapadelor tale, nu-şi vede el tatăl decât câteva săptămâni pe an!
— Îmi pare nespus de rău că…
— Şi avionul! i-o tăie el. Vrei să-ţi amintesc de ce i-e frică lui Charly să meargă singur cu avionul, ceea ce mă obligă să traversez ţara în fiecare vacanţă şcolară? întrebă el, ridicând vocea.
— Ceea ce ni se-ntâmplă e… asta-i viaţa, Jonathan. Suntem adulţi şi nu există de-o parte tipul drăguţ şi de cealaltă, tipa cea rea.
— Nu asta a considerat judecătorul, remarcă el, brusc obo- sit, făcând aluzie la divorţul care fusese pronunţat pe baza vinovăţiei fostei lui soţii.
Gânditor, Jonathan îşi pironi ochii pe pistă. Nu era decât 16.30, dar se lăsase deja întunericul. Pe pistele luminate, un şir impresionant de avioane mari aştepta semnalul turnului de con- trol ca să decoleze spre Barcelona, Hong Kong, Sydney, Paris…
— Bun, am vorbit destul! reluă el. Şcoala reîncepe pe 3 ianuarie, o să ţi-l aduc înapoi cu o zi înainte.
— De acord, zise Francesca. Încă ceva: i-am cumpărat un telefon mobil. Vreau să pot vorbi cu el oricând.
— Glumeşti! Nici nu se pune problema! izbucni el. Nu ai telefon la şapte ani!
— Asta e discutabil, obiectă ea.
— Dacă e discutabil, nu trebuia să iei decizia de una singură. Poate că o să mai vorbim despre asta, dar, deocamdată, îţi iei înapoi jucăria şi-l laşi pe Charly să vină la mine!
— Bine! cedă ea cu resemnare.
Jonathan se aplecă peste balustradă şi miji ochii; văzu că Charly îi restituia Francescăi un mic aparat telefonic colorat. Apoi băiatul îşi îmbrăţişă mama şi, cu pas şovăielnic, păşi pe scara rulantă.
Jonathan împinse uşor câţiva călători, pentru a-şi lua fiul în primire.
— Bună, tati!
— Bună, piticule! zise el, strângându-l în braţe.

EI

Degetele lui Madeline alergau pe tastatură în mare viteză. Cu telefonul în mână, tânăra parcurgea cu privirea vitrinele din zona duty free în timp ce scria, aproape fără să se uite, un SMS pentru Raphael. Iubitul ei înregistrase bagajele, dar acum stătea la coadă pentru a efectua controalele de securitate. În mesajul ei, Madeline îi propusese să se întâlnească în restaurantul cu autoservire.

— Tati, mi-e cam foame. Poţi să-mi iei un panino, te rog? ceru Charly politicos.
Cu mâna pe umărul fiului său, Jonathan traversa labirintul de sticlă şi oţel care ducea către porţile de îmbarca- re. Detesta aeroporturile, în special în această perioadă a anului – Crăciunul şi aerogările îi aminteau de împrejurările sinistre în care aflase că-l înşelase soţia, în urmă cu doi ani –, dar, bucuros că-l revedea pe Charlie, îl luă pe sus, ţinându-l de mijloc.
— Un panino pentru acest tânăr! zise el cu însufleţire, cotind-o pentru a intra în restaurant.

Poarta Cerului era principalul restaurant cu autoservire al terminalului şi oferea un evantai larg de specialităţi culinare.
O prăjitură cu ciocolată sau o felie de pizza? se întrebă Madeline, examinând bufetul. Bineînţeles, un fruct ar fi mai înţelept, dar avea o foame de lup. Îşi aşeză prăjitura pe tavă, apoi o puse la loc imediat ce Jiminy Cricket al ei îi susurase la ureche numărul de calorii al acestei tentaţii. Luă un măr din coşul de răchită fără prea mare tragere de inimă, comandă un ceai de lămâie şi se duse să achite la casă.

Pâine ciabatta, pesto, roşii confiate, jambon de Parma şi mozzarella: Charly saliva în faţa sandvişului său itali- an. De la cea mai fragedă vârstă, îl însoţise pe tatăl său prin bucătăriile restaurantelor, ceea ce-l făcuse să prindă gustul lucrurilor bune şi-i dezvoltase curiozitatea faţă de tot felul de arome.
— Fii atent să nu-ţi răstorni tava, bine? îl sfătui Johathan, după ce plăti gustarea.
Puştiul încuviinţă dând din cap, atent să menţină echili- brul precar între panino şi sticla de apă.
Restaurantul era înţesat de lume. De formă ovală, sala se întindea de-a lungul unui perete de sticlă care dădea direct spre piste.
— Unde ne-aşezăm, tati? întrebă Charly, pierdut în mijlocul valului de călători.
Jonathan scrută cu ochi îngrijoraţi mulţimea densă care se îmbulzea printre scaune. În mod vizibil, erau mai mulţi clienţi decât locuri libere. Apoi, ca prin magie, se eliberă o masă lângă peretele de sticlă.
— Direcţia est, matelotule! anunţă el făcându-i cu ochiul fiului său.
În timp ce grăbea pasul, soneria telefonului său răsună în mijlocul vacarmului. Jonathan ezită să preia apelul. Deşi avea mâinile ocupate – cu o mână trăgea de valiză şi în cealaltă ţinea tava –, încercă totuşi să scoată aparatul din buzunarul hainei, dar…

Ce înghesuială! îşi zise Madeline, văzând armada de călători care invadase restaurantul. Sperase să se relaxeze puţin înaintea zborului, dar nu găsea nici măcar o masă la care să se aşeze!
Au! se chinui să nu ţipe atunci când o adolescentă distrată o călcă pe picior fără niciun fel de scuze.
Ticăloasa naibii! gândi ea furioasă, aruncându-i o privire severă, la care fata răspunse printr-un deget mijlociu ridicat discret a cărui semnificaţie nu lăsa loc de dubii.
Madeline nu avu nici măcar timp să reacţioneze. Tocmai zărise o masă liberă lipită de peretele de sticlă. Grăbi pasul, de frică să nu i-o ia cineva înainte. Nu era decât la trei metri de ţintă, când telefonul îi vibră în geantă.
Nu e momentul!
Decise mai întâi să nu răspundă, apoi se răzgândi: era fără îndoială Raphael, care o căuta. Luă cu neîndemânare tava într-o mână – Fir-ar al dracului, ce greu e ceainicul ăsta! –, în timp ce scotocea în geantă pentru a-şi scoate mobilul rătăcit între o legătură de chei voluminoasă, agendă şi romanul pe care-l citea. Se răsuci ca să apese pe tasta aparatului şi să-l ducă la ureche, când…

*

Madeline şi Jonathan se ciocniră în plin. Ceainic, măr, sandviş, sticlă de Coca-Cola, pahar de vin: toate zburară şi căzură pe jos.
Speriat, Charly dădu şi el drumul tăvii însuşi şi începu să plângă.
Ce tâmpită! se enervă Jonathan, ridicându-se cu greutate.
— Nu poţi să te uiţi pe unde mergi? ţipă el.
Ce imbecil! se gândi iritată Madeline, dezmeticindu-se.
— Ah! Te pomeneşti c-o fi fost greşeala mea! Ce tupeu! îl înfruntă ea înainte de a-şi recupera de pe jos telefonul, geanta şi cheile.
Jonathan se aplecă spre fiul lui pentru a-l linişti, adunând de pe jos sandvişul protejat de un ambalaj de plastic, ca şi sticla de apă şi telefonul lui mobil.
— Văzusem primul masa! se indignă el. Eram practic aşezaţi, când ai năvălit ca o avalanşă, fără ca măcar să…
— Glumeşti? Eu am pus ochii pe masa asta cu mult înaintea voastră!
Furia tinerei femei scotea la iveală un accent englezesc până atunci imperceptibil.
— Oricum ar fi, tu eşti singură, în timp ce eu am un copil cu mine!
— Frumoasă scuză! Faptul că ai un plod nu-ţi dă dreptul să intri-n mine şi să-mi distrugi cămaşa! zise ea furioasă, descoperind pata de vin care-i murdărea bluza petrecută.
Consternat, Jonathan clătină din cap şi-şi dădu ochii peste cap. Deschise gura ca să protesteze, dar Madeline îl luă repede:
— Şi, mai întâi de toate, nu sunt singură! îl asigură ea, zărindu-l pe Raphael.
Jonathan ridică din umeri şi îl luă pe Charly de mână.
— Vino, o să mergem în altă parte! Ce idioată… zise el, părăsind restaurantul.

 

Aveti aici un fragment din Chemarea Ingerului de Guillaume Musso , o carte exceptionala pe care am avut ocazia sa o citesc. Aveti recenzia mea aici si daca va decideti o puteti comanda de pe elefant.ro

 

Un gând despre “Chemarea ingerului – Guillame Musso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s